Monthly Archives: November 2012
Cum a fost la Barmaniada 2012
Aseara am infruntat frigul naprasnic si am mers impreuna cu o prietena la Palatul Ghika la Barmaniada. Este al doilea an in care participam (in calitate de spectatoare) la acest eveniment, mai exact la etapa de Barista. Interesul ne-a fost captivat acum doi ani cand am primit o invitatie prin intermediul revistei Tabu (organizatorul de atunci al evenimentului), asa ca am decis sa ne facem “aparitia” si anul acesta pentru a degusta cafelele delicioase preparate de cei mai buni barista din Romania.
Preferata mea a fost o bautura pe baza de cafea ce continea fructe proaspete de catina, mango si miere de salcam, preparata de Stefan Laurentiu.
La competitie a participat si o reprezentanta a sexului frumos, Andrada Apostolescu, care s-a bucurat de cea mai mare atentie din partea publicului.
Juriul a fost si anul acesta de exceptie, avand doi invitați speciali, personalitati recunoscute in industria bartending-ului european: Nora Smahelova, membru certificat al juriului World Barista Championship si Marian Beke, barman si trainer international de renume. Cei doi invitați au jurizat competitia la nivel inalt, in calitate de membri oficiali ai juriului Barmaniada.
Concurentii au fost provocati sa isi dovedeasca maiestria in prepararea a 4 espresso, 4 capuccino, 4 bauturi pe baza de cafea si 2 Irish Coffee in maxim 15 minute si sa le serveasca corect. Anul acesta deja stiam in mare care sunt regulile si am privit cu alti ochi competitia, mult mai atenta la detalii si cu si mai multa admiratie fata de participanti.
Desi multi se gandesc ca este extrem de simplu sa prepari o cafea, nu au idee cata cercetare, minutiozitate si rigurozitate sta in spatele acestui proces. Iar juriul tine cont si de cele mai mici detalii, cum ar fi: temperatura la care este preparata, presiunea la care este setat espresorul, echilibrul gustului, cum sunt amplasate echipamentele folosite de barista (rasnita, blenderul, etc), ce stie acesta despre cafeaua pe care a folosit-o, curatenia de pe masa de lucru (asta insemnand ca nu au voie sa le tremure mainile sau sa scape vreo picatura de cafea), dozarea si presarea cafelei, timpul de extractie (care nu trebuie sa depaseasca 3 secunde) si calitatea cremei. Singura indulgenta care li se acorda ar fi cateva boabe de cafea scapate in jurul rasnitei. Daca se intampla sa pice 2 – 3 boabe, atunci nu vor fi depunctati. Cestile ar trebui sa fie incalzite si perfect uscate, inainte de a turna cafeaua sau preparatul din cafea in ele.
Toate aceste detalii sunt de-a dreptul fascinante si mi-au starnit curiozitatea de a afla mai multe informatii despre lumea cafelei.
Organizatorii au pus la cale si o tombola haioasa si originala.
Dupa completare, acele cartonase au fost puse in trofeu si s-au extras trei nume. Fericitii au castigat pachetele cu bunatati de la Doncafe.
Castigatorul de anul acesta a fost Alex Halchias, care a reusit sa impresioneze juriul prin tehnica minutioasa si o reteta foarte tare de bautura pe baza de cafea. Yum!
Daca m-as duce si la anul? Sigur!
Unde a disparut pranzul?
Pauza de pranz – acest concept aproape pe cale de disparitie, trebuie revendicat cu orice pret. Am ajuns sa folosim ora (sau jumatatea de ora) de care dispunem pentru pranz la cu totul alte activitati decat cele pentru care este destinata: servirea pranzului intr-un mediu relaxant, alaturi de colegi sau de altcineva cu care sa poti socializa.
Insa din cauza volumului mare de munca, oamenii au ajuns sa utilizeze aceasta ”ferestruica” la intreprinderea altor activitati, necesare, (precum, stiu si eu, scrierea de articole pe blog :p, platitul facturilor sau efectuarea diverselor comisioane in interes personal sau trimiterea acelor emailuri si memo-uri urgente).
Daca va intrebati unde a disparut pranzul, sa vedem: multi dintre noi au atat de mult de lucru incat mananca pe birou, infuleca ceva rapid cat sa nu li se lipeasca stomacele de sira spinarii si isi continua treaba. Daca ne ridicam de la birou sa ne alocam o ora numai pentru noi, ne simtim vinovati. Chiar daca iesim in oras sa luam masa, gadgeturile ne tin legati de birou mai ceva decat un lant. Cred ca asta e blestemul lumii in care traim. Tehnologia, care chipurile ar trebui sa ne usureze munca si sa ne faciliteze comunicarea, ne transforma in sclavii ei, pentru ca devine intruziva si se amesteca si in timpul nostru liber.
In unele companii angajatii sunt chiar incurajati sa isi ia pauza de pranz si sa evite burnout-ul. Se pare ca studiile au confirmat: daca angajatii au in cadrul organizatiei un spatiu destinat pranzului, si il iau impreuna, atunci moralul acestora creste. Pe masura ce interactioneaza cu mai multe persoane au tendinta de a fi si mai creativi si mai performanti la locul de munca. Ceea ce mi se pare si normal. Daca mancarea e combustibil pentru corp, atunci socializarea si buna-dispozitie sunt combustibil pentru suflet.
In ultimul timp nu am reusit sa iau pranzul in conditiile in care mi-am propus. Intotdeauna apar treburi urgente pe care e nevoie sa le rezolv si nu stiu de ce in mintea mea se traduc a fi mult mai importante decat pranzul. Cred ca asa gandesc foarte multi oameni care ajung sa infulece repede un sendvis cu o mana, in timp ce cu cealalta tasteaza de zor. Am de gand sa imi regandesc si sa imi „reorganizez” pauza de pranz astfel incat sa ma pot bucura de putina socializare. Chiar daca esti la birou alaturi de o persoana toata ziua, e destul de dificil sa porti o conversatie in timp ce fiecare se confrunta cu sarcini de rezolvat si mintea ii sta la cu totul altceva. Intr-un mediu relaxant in afara biroului, (fie cafeteria din companie, fie Springtime-ul din colt) socializarea se face la un alt nivel, relationezi mai bine cu colegii si ajungi sa ii cunosti, lucru care te face mai fericit. Chiar daca nu iti dai seama.
HR-ul: a love-hate relationship
Human Capital Management a facut un studiu despre lucrurile pe care le iubim si le uram la HR, rezultatele avand o oarecare emfaza pe conotatiile negative ale resurselor umane. Conform acestui studiu, oamenii de HR sunt considerati a fi : lenesi, lenti, un impediment pentru rezolvarea lucrurilor importante, neorganizati, predispusi la greseli si incurcati in birocratie.
Despre faptul ca oamenii de HR sunt vazuti cam prost in companii si ca au o “love-hate relationship” cu restul angajatilor stiam deja. Ne-am obisnuit cu stereotipurile, le-am auzit pe toate (sau cel putin asa credeam), le-am acceptat si am mers mai departe. Insa, pe bune acuma, lenesi?! Doar pentru ca procesele organizationale in care oamenii de resurse umane sunt implicati isi arata efectele dupa ceva timp de la implementare, atunci perceptia generala in companie e aceea ca HR-ul este lenes? Aici trebuie sa ma revolt. Nu stiu altii cum sunt insa eu am zile in care de-abia reusesc sa beau un pahar cu apa, din cauza taskurilor pe care trebuie sa le rezolv. Nu ai cum sa fii lenes intr-un domeniu care se misca si se schimba cu viteza luminii.
Tipa de la HR a implinit 1 an!!!
A trecut un an de cand am infiintat acest blog! Un an in care am invatat foarte multe despre networking, despre oameni, despre HR si… despre mine. Parca mai ieri stateam in fata monitorului si imi tremurau degetele din toate incheieturile trudind la primul meu post 🙂.
Nu ma gandeam la inceput ca voi avea atatia cititori si mesaje de incurajare de la colegii de breasla si chiar de la cei care nu lucreaza in HR. Prin intermediul „Tipei ” am ajuns sa cunosc foarte multi oameni minunati, sa imi creez o retea de networking din ce in ce mai puternica si mai ales, sa ma distrez invatand. Acum cred ca e timpul sa trec la un alt nivel, asa ca in curand voi veni cu o serie de surprize si schimbari.
Sunt foarte multumita de forma pe care acest blog a capatat-o pe parcursul primului sau an de viata si sper ca si voua, cititorilor mei, vi se pare un loc interesant si amuzant in care sa reveniti cu placere.
Scubscriberilor si celor care imi urmaresc postarile cu regularitate: multumesc foarte mult pentru timpul pe care il alocati citirii randurilor mele! Vreau sa stiti ca aprecierile voastre ma motiveaza sa ma imbunatatesc si sa progresez cu Tipa de la HR.
Am decis ca de acum sa va tin la curent si cu ce se mai intampla in viata mea profesionala, deoarece in ultima vreme postarile au fost ceva mai rare decat mi-as fi dorit. Asa ca pe Twitter si pe Facebook veti gasi imagini si alte informatii pe care nu le pun pe blog. Toate comentariile si mailurile voastre sunt apreciate, oameni buni! Imi doresc sa ramaneti aproape in continuare si sa construim impreuna o comunitate valoroasa!
Impossible is nothing!
Ca sa incepem saptamana inspirati, am facut o mica culegere de filmulete cu aplicatii creative pentru diverse joburi.
1. O scrisoare de intentie extrem de inventiva, creata de Gareth Cash:
2. Un CV video (animat):
3. Aplicatie pentru un post de Junior Project Manager la Pollenizer:
4. Experimentul lui Alec Brownstein pentru a-i convinge pe cei de la Google sa il angajeze:
Tanara, vreau cariera!
In afara de titlul cu tendinte de chickflick hollywoodian, care m-a si determinat sa citesc aceasta carte, pot spune ca restul informatiilor oferite de autoare sunt mai mult de umplutura. Exemplele date, de situatii in care se gasesc diverse persoane, sunt atat de trase de par incat nu te identifici sub nicio forma cu ele (cel putin pe mine nu m-au convins). Pare a fi o culegere de articole culese de pe Internet, de genul “cum sa te imbraci la interviu”, “cum sa te comporti ca sa pui mana pe jobul mult dorit”, “cum sa ai o relatie romantica la birou” si asa mai departe. Nimic de substanta, nimic interesant si nimic diferit. Cartea vorbeste despre aceleasi probleme intampinate in gasirea unui job, cu aceleasi fraze – cliseu care sunt folosite in toate cartile de acest tip, fara pic de contributie personala din partea autoarei. Eu imi imaginam o poveste despre viata eroinei principale, ceva in genul lui Bridget Jones, asezonata cu sfaturi de cariera, intr-o maniera ceva mai amuzanta si captivanta. Greseala a fost a mea, am judecat cartea dupa coperta (si dupa titlu).
“Tanara, vreau cariera!” este pur si simplu doar o lectura superficiala; cat despre parerea buna pe care o aveam inainte de a o citi, pot spune ca am picat in plasa marketingului cu capul inainte. Am auzit cuvintele “tanara” si “cariera”, cu care m-am identificat si de acolo am inceput sa imi fac scenarii in minte in legatura cu ele. Pe scurt, nu e decat o “cartulie” (booklet), pe care o citesti razant pe parcursul a cinci statii de metrou.
Cred ca m-a plictisit si pentru ca am depasit de mult momentul in care aveam nevoie de sfaturi despre cum sa ma imbrac la job sau cum sa reactionez cand merg la un interviu. Intr-o oarecare masura poate fi folositoare adolescentilor, celor care viseaza sa aiba candva o cariera si vor niste sfaturi simple dupa care sa se ghideze la inceputul vietii lor profesionale. Pentru o persoana aflata deja in campul muncii de ceva timp, sfaturile sunt redundante iar exemplele date sunt fade si neconvingatoare. Un om cu experienta vrea sa vada ce gandesc altii ca el, cu ce probleme s-au confruntat si cum au facut sa le rezolve. Fapte, nu doar vorbe.
Daca vreti sa cititi ceva cat mergeti cu metroul, atunci gasiti cartea aici.
Tipa de la HR 